Documentarul românesc „Colectiv” relatează bilanțul uman al corupției

Calitate: 5.0 / 5.0

Ceea ce sare cel mai mult la „Colectiv” este accesul său impecabil. Documentarul spune povestea corupției insidioase a guvernului în domeniul sănătății românești și se încheie cu ministrul interimar al sănătății publice din țară care așteaptă judecarea alegătorilor cu privire la încercările guvernului de a elimina corupția. Restul este detaliat și remarcabil de la regizorul Alexander Nanau, cimentând un documentar care deconectează un potop de rușine.

Acolo unde spectatorii sunt o sită, „Collectif” se hrănește cu zahăr glazurat. Filmul își ia timpul să meargă, împins cu robinetele observației lui Nanau dintr-o dezvoltare uluitoare după alta. Scandalurile sunt rapide, fiecare din ce în ce mai suprarealiste decât precedentele. Și totuși este adevărat, așa cum Cătălin Tolontan de la Gazeta Sporturilor și echipa sa de jurnaliști amintesc publicului atât de temeinic: corupție politică, mită directorilor de spitale, denunțătoare. Un produs farmaceutic își diluează dezinfectanții pentru a-și crește profiturile, apoi îi obligă în spitale unde sunt diluați în continuare înainte de a-i folosi în sălile de operație.

Nanau zboară camera spre perete. Nu este nevoie de interviuri așezate – camera este acolo pentru orice. „Colectiv” este un master class pe fundamentele documentarului. Părinții și cei dragi își împărtășesc durerea pentru tragedia continuă. Ca un club de noapte, omonimul filmului, se aprinde, grupul de panică dezactivat explică faptul că nu face parte din set. O strălucire portocalie se aruncă peste scenă, apoi sare peste căpriori. Panica plictisitoare se transformă în haos vizibil. Mulțimea se grăbește spre ieșirea din spate – nu a existat nicio ieșire de urgență în club – și 27 mor imediat în acea noapte, prinși în gâtuire.

Dar Nanau nu pierde din timp să ajungă din urmă la telespectatori cu Tolontan. El suflă imediat după incendiu – sistemul corupt care a făcut posibilă construirea unui club de noapte fără ieșiri de urgență, instalarea unui guvern tehnocratic, decesul altor 37 de persoane arse în spitale – ambele fără efort și dens în plumb.

Între timp, Tolontan distruge terenul, nu pentru o misiune morală de a îndrepta greșelile guvernului, ci mai degrabă de a răspândi adevărul în România. Partea editorială a filmului este o cronică în timp real a unei echipe de investigare a crack-ului la fel de dramatică ca Robert Redford și Dustin Hoffman în „All the President’s Men”. Cine are nevoie de Meryl Streep („The Post”) sau de Michael Keaton („Spotlight”) pentru a da ordine când Tolontan este în prim-plan?

Observarea lui Nanau asupra reformei rezultate din rapoartele Gazette des sports este și mai prevăzătoare. Este inerent birocratic și permite strălucirea expertizei rafinate a filmului. „Colectivul” intră într-un sistem care respinge fără rezerve faptele, în urma încercărilor ministrului sănătății Vlad Voiculescu de a restabili sănătatea – și cu onoarea sa – unui guvern care se bazează pe capriciile mafioților, pe mită și corupție.

Mai ales aici, Nanau depune toate eforturile pentru a arăta că lumea guvernării și a bunăstării publice este imposibilă fără adevăr și transparență. Acest lucru este oportun, având în vedere pandemia și administrația de ieșire, și acesta este propriul său testament al obiectivității – Nanau arhivează oameni obiective care fac lucruri obiective.

Oricum ar fi, echipa Voiculescu și Tolontan își au cu toții partea de indignare. Sunt oameni și sunt neîncrezători că guvernul și-a abandonat oamenii pentru profit și continuă să-i ridice din cărbuni, neîncrezând că lucrătorii din spital au lăsat un pacient cu viermi târându-se în jurul unei răni și așa chiar acum.

Pentru a exprima pe deplin durerea umană a calvarului, Nanau participă la întâlnirile supraviețuitorilor cu Voiculescu și Tolontan. Îl surprinde în mod viu pe Tedy Ursuleanu, atât de grav ars, încât degetele ei au trebuit să fie amputate, deoarece pozează pentru o serie de fotografii care îi detaliază cicatricile și, mai târziu, în timp ce își sărută vulnerabilitatea într-o galerie la un amestec respect și disconfort. Se pune accentul, accentuând consecințele corupției.

În ansamblu, Nanau se asigură că „Colectivul” este direct, continuând urmele de speranță vorbitoare și uneori subversive – o speranță personală și individuală axată pe câțiva oameni – care trece prin film.

Contactați Dominic Marziali la [email protected].