„L-am bătut pe Stefan Bănică cu frânghia” sau când negustorul de somn a devenit un personaj de film românesc

În ciuda faptului că țara noastră a fost sub ocupație comunistă de aproximativ 50 de ani, aici s-au făcut filme – multe filme – ca în orice colț al lumii. Unele bune, altele nu atât de bune, dar cele mai multe sunt acceptate de public.

Și dacă, la vremea aceea, culisele era mai greu de descoperit după ani de zile, iată că ies acum că informația este legală. Unele triste, altele sfidând bunul simț, dar cele mai amuzante și nostalgice, așa cum este firesc. Așa este și povestea de astăzi, centrată pe filmul Bariera (1972), regizat de Mircea Mureșan, și Dincolo de Barieră (1965), regizat de Francisc Munteanu.

Un film care pictează un portret cinematografic al mahalalelor de altădată. Micul Paris la periferie

Regizorul Mircea Mureșan era cunoscut pentru felul în care a ales să înfățișeze Bucureștiul de altădată. De altfel, în perioada comunistă, se vorbea puțin despre mahalale, autoritățile preferând să înfățișeze societatea în cinematograf ca fiind modernă, muncitoare și mai presus de toate nu săracă.

Mureșan a reușit însă să-i urmeze lui Bariera, regizorul știind cât de atractiv era subiectul, din punct de vedere scenaristic și pictural. În plus, filmul a beneficiat și de o distribuție de excepție, printre care Octavian Cotescu (Nea Vițu), Toma Caragiu (Plutonierul Eftimie), Ion Besoiu (Pictor Rădulescu), Dan Nuțu (Speculatorul „Treișpemii”), Mircea Albulescu (inspectorul de securitate) , Gheorghe Dinică (Ionel Călărețu), Mihaela Mihai (Rădița), Draga Olteanu-Matei (Veștemeanca), Nucu Păunescu (Veștemeanu), Florin Scărlătescu (Priotul Chirică) și Gina Patrichi (Tuțuleasa).

„Mureșanul a reușit să reconstituie simțul poetic al unei lumi, să dea o imagine mai reală a suburbiilor bucureștene din acei ani, a oamenilor care au locuit acolo… Oamenii „Bariera” nu sunt terorizați de mizerie, nu sunt victime. mizerie și nu au, ca în atâtea alte filme, nostalgia centrului. Ei nu vor să aparțină, vor să fie liberi… Lumea interlopă, hoții, prostituatele, este văzută pentru ceea ce este birocratic, nu este idealizată după un vechi obicei al artei a șaptea… Pentru că întunericul nu este nu numai ponosit, ci și monoton. Singura lume vastă este lumea candorii… Nu am idealizat niciodată întunericul și m-am străduit să arăt că întunericul, o formă de contradicție chinuitoare, de frustrări adunate, este într-un fel demn de mila noastră sacră. Nu e nimic de invidiat întunericul…”, mărturisește Teodor Mazilu, autorul romanului cu același nume, în numărul din decembrie 1972 al revistei Cinema.

Autorul romanului cunoștea extrem de bine lumea mahalalelor din București. „Mazilu cunoștea bine suburbiile, era lumea copilăriei, pe care a surprins-o dintr-un unghi personal, diferit de alte proze, precum „Groapa” lui Eugen Barbu sau literatura lui George Mihail Zamfirescu, în sensul că a căutat mai puțin mediul pitoresc făcut din asupriți, de bourfași, de hoți de cai. Dar în afară de ei și de mica burghezie care visează să evadeze „dincolo de barieră”, cartierele marginale ale Bucureștiului reprezentau atât centura muncitorească a orașului, un spațiu social în care Mazilu a încercat să facă o secțiune și, împotriva tuturor materialelor aspecte, sărăcia evidentă în străzi, curți, case ale oamenilor, pentru a descoperi trăsătura esențială, demnitatea”, a spus Mircea Mureșan, potrivit adevarul.ro.

Filmul a fost filmat „în mai puțin de o lună, în 1972.

Cum a luat Bănică o bătaie cu frânghia, în Dincolo de Barieră

The Barrier a reușit să vândă 1.575.236 de bilete în cinematografe, în timp ce Beyond the Barrier a atras 2.401.665 de persoane în cinematografe.

Și, pentru că la începutul articolului vă povesteam despre cei din culise pe care nu îi descoperim nicăieri, Ion Dichiseanu a povestit odată, amuzat, ce i s-a întâmplat lui Ștefan Bănică, la filmările din Dincolo de barieră: „Îmi amintesc. că a trebuit să filmez o scenă la Buftea, la Vulpașin. Personajul se întorcea acasă pălmuit de Nastasia. Secvența a fost așa: m-am uitat în oglindă și m-am rănit, un personaj ca Vulpașin nu se lasă pălmuit, darămite de o femeie. Eram nervos, nu-mi găseam locul pe platou.

Francisc Munteanu mi-a spus: „Loviește-te, bagă capul în oglindă, parcă ți-ai pune un laț la gât!”. „. După ce Francisc a strigat „Motor!”, m-am rezemat de oglindă cu ambele mâini și, fără un cuvânt, am zdrobit-o doar cu capul! Eram tânăr și neliniştit, trăind cu adevărat rolul. Desigur, Francis a strigat „Stop!” si asa a ramas, nu a fost nicio retinere. Filmul a fost foarte sincer. O altă scenă i-a jucat pe Ștefan Bănică și Anna Széles.

O violează pe o maidană, apoi o plesnește. Lui Vulpașin nu-i plăcea să fie lovită o femeie, așa că l-am bătut pe Bănică cu o funie de rufe. Amuzant e că țipa Bănică, loveam tare, pentru că mi-a spus regizorul. Și au făcut un take, pentru că Bănică nu a mai suportat!”, a spus actorul, potrivit sursei citate mai sus.