Salvați de la dispariție, zimbrii redescoperă munții românești

Amprente de copite în noroi, ronțăit de scoarță de copac: chiar dacă noii locuitori ai pădurii muntoase a Carpaților români se feresc de vizitatori, urmele lor sunt acolo pentru cei care știu unde să caute.

Ele sunt semne ale succesului unui proiect de reintroducere a zimbrilor în această regiune după o absență de secole, cheie pentru a menține giganții păroși de pe listele speciilor pe cale critică de dispariție.

Zimbrul aproape că fusese alungat din Europa de vânătoare și de distrugerea habitatelor lor, dar reapariția lor în România a readus o parte cheie a ecosistemului regiunii.

Sub un soare blând de toamnă, la marginea unui pădure secular, tânărul ranger Matei Miculescu este în căutarea membrilor turmei carpatice.

Animalele pot fi greu de reperat, tentate mai departe în pădure de vegetația abundentă și de posibilitatea de a-și extinde habitatul.

Miculescu spune că animalele prosperă în pădure, spre deosebire de captivitate, care „creează riscul de consangvinizare” și le slăbește șansele de supraviețuire.

Astăzi, în jur de 6.000 de zimbri, cel mai mare mamifer din Europa și un văr îndepărtat al bizonului american, trăiesc pe continent.

Cele mai multe dintre ele se află la granița polono-belarusă, unde eforturile de revigorare a populației au început în anii 1950.

România a primit zimbrul în 2014 în regiunea de sud-vest a Armeniei, la mai bine de 200 de ani după ce a fost văzut ultima dată acolo.

Născuți în captivitate în alte părți ale Europei – unde li s-au dat nume precum Kiwi, Bilbo și Mildred – au fost transferați în România în 16 etape separate.

Tăiați legăturile umane

Datorită reproducerii de succes în sălbăticie, „aproximativ 105 zimbri acum trăiesc liber în Munții Târcu și s-au instalat bine”, spune Marina Druga, manager de proiect condus în comun de WWF și Rewilding Europe.

„De doi ani, în rândurile lor nu s-a înregistrat niciun deces”, spune Druga, explicând că obiectivul este atingerea unei populații „de 250 de indivizi în cinci ani”.

Programul este bine derulat: animalele petrec mai întâi câteva săptămâni reaclimatându-se la viața în sălbăticie, apoi sunt eliberate și lăsate să se descurce singure.

În prezent se găsesc pe aproximativ 8.000 de hectare într-o zonă protejată care se întinde pe 59.000 de hectare.

Carpații Meridionali prezintă condiții ideale: „o regiune vastă, cu o populație umană dispersă și fără agricultură intensivă”, explică Wanda Olech-Piasecka de la Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN).

Din 2014, în regiune s-au născut 38 de zimbri.

„Fără ele, proiectul nu ar avea viitor”, spune Miculescu, care recunoaște fiecare dintre creaturi după coarne și culoarea blănii.

Dar cei care conduc proiectul s-au opus numirii vițeilor.

Din moment ce s-au născut în sălbăticie, toate legăturile cu oamenii ar trebui rupte, explică Druga.

Arhitecții forestieri

WWF spune că următorul pas pentru a face populația viabilă pe termen lung va fi introducerea zimbrilor în alte părți ale Carpaților și stabilirea unei rețele de populații.

Pe termen lung, animalele au nevoie de un habitat mare pentru a evita conflictele teritoriale cu populațiile umane sau în cadrul propriilor efective.

Pe lângă beneficiul zimbrilor înșiși, susținătorii spun că acest exemplu de „sălbăticie” este, de asemenea, un avantaj pentru ecosistemul mai larg, aducând beneficii pentru aproximativ 600 de specii, de la microorganisme la carnivore mari.

„Ei modifică peisajul și arhitectura pădurii prin oprirea răspândirii speciilor de copaci invazive, răspândirea semințelor pentru sute de plante și creând căi pe care animalele mici le folosesc pentru a avea acces la hrană”, explică Druga.

Membrii mai slabi sau bolnavi ai turmei pot servi ei înșiși drept pradă pentru lupi sau urși, care la rândul lor vor avea mai puține șanse să se rătăcească în așezările umane în căutarea hranei, problemă care a crescut în ultimii ani în România.

Chiar și cei care le observă îndeaproape au fost uneori surprinși de efectele pe care le poate avea prezența zimbrului.

„Păsările ridică bucăți de blană aruncate pentru a-și izola cuiburile, în timp ce broaștele pot folosi urmele copitelor de bizon pentru a sari dintr-un iaz în altul”, spune Miculescu.

© 2021 AFP